maria cârja, dupont, pioneer, hibrizii de porumb aquamax
MARIA CÂRJA: Hibrizii de porumb  produc și în condiții de secetă pedologică și arșiță atmosferică Cât de important se dovedește MATERIALUL SĂDITOR în general? Care este rolul semințelor, cât de importante sunt ele? Întrebări simple, dar fundamentale, pe care special le-am pus noi, redacția, așa rudimentare, doamnei Maria Cârja. Tocmai ...
Citește mai mult
Pernod Ricard, conviviality creators
maria cârja, dupont, pioneer, hibrizii de porumb aquamax
MARIA CÂRJA: Hibrizii de porumb  produc și în condiții de secetă pedologică și arșiță atmosferică Cât de important se dovedește MATERIALUL SĂDITOR în general? Care este rolul semințelor, cât de importante sunt ele? Întrebări simple, dar fundamentale, pe care special le-am pus noi, redacția, așa rudimentare, doamnei Maria Cârja. Tocmai ...
Read More
AVINCIS
malta forever, revelion, sărbători
Ofertantă oricând: Poate fi o soluție și pentru Revelion și Sărbători 2017-2018 Malta are calitatea de a fi frumoasă oricând. Frumusețea sa nu pălește. Fiind într-o zonă caldă, ea este pururi ferice și tânără. Sau, cel puțin, așa ne dă nouă impresia. De aceea, Malta este ofertantă și în decembrie, ...
Read More
MALTA TRAVEL
Editura Nemira și lanțul de cafenele 5 To Go sărbătoresc Ziua Internațională a Cărții printr-o campanie inedită de încurajare a cititului, parte integrantă a parteneriatului Nemira – 5 TO GO pentru promovarea plăcerii lecturii în rândul tinerilor. Campania „Books and Coffee” se desfășoară offline și înseamnă branduirea a 45.000 de pahare cu trei ...
Read More
Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara din Bucuresti

Stelian Ţurlea: „CRED CĂ SUNT LIBER”

Interviu

Născut la 6 ianuarie 1946, Stelian Ţurlea a urmat studii de filologie (1968) şi filosofie (1976), la Bucureşti, a fost aproape trei decenii redactor de politică externă (revista „Lumea”), a condus, după 1989, revistele „Lumea”, „Zig-Zag”, apoi ziarul „Meridian”, după care a lucrat în televiziune, ca şef al departamentului de ştiri al Antenei 1. Din 1996 a lucrat la Protv ca director editorial, din 2000 este şi editor senior al „Ziarului de duminică”.

Este autor a nouăsprezece romane, zece cărţi de publicistică, nouă cărţi pentru copii şi două traduceri. A îngrijit şase albume (unul în trei volume despre Bucureştii în vremea lui Carol I; un altul despre lucrările publice în vremea lui Carol I; Palatul Patriarhiei; Palatul Regal; Cronica restaurării Palatului vechi B.N.R.; Centrul istoric bancar-financiar al Bucureştilor).

A primit Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii (2003),  Premiul Asociaţiei Editorilor din România pentru literatură pentru copii (2005), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor (2006), Premiul Asociaţilor Scriitorilor din Bucureşti (2007), Premiul „Flacăra” pentru literatură (2011). A fost nominalizat la Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii în 2000 şi Premiul AER pentru roman în 2003.

Premii în jurnalistică: Premiul Asociaţiei Profesioniştilor din Televiziune (APTR) pentru jurnalul de ştiri Observator (Antena 1), 1995, Premiul APTR pentru Observator, 1996, Premiul special APTR pentru documentarul „13-15 iunie 1990”, 1996, Premiul Fundaţiei Pro pentru manageriat jurnalism, 1999, Premiul Fundaţiei Pro pentru jurnalism, 2001, Premiul Radio Romania Cultural pentru „Ziarul de Duminică”, 2007.

Stelian-Turlea-1

1. Dacă spun că sunt toate la un loc, ca orice om normal, sună orgolios?

Sunt un om normal ajuns la o vârstă la care ar trebui să mă bucur de odihna şi răgazul pensiei, cum se spune, dar nu pot, e în mine un neastâmpăr al lucrului, roade ca un vierme, aşa că lucrez în continuare şi mă bucur c-o pot face. Socotesc că sunt un fericit că mi se întâmplă. Scriu, continuu să mă socotesc ziarist, cu orgoliu – şi scriitor. Deci ar trebui să te mai aştepti la cărţi scrise de mine. Lucrez în continuare, când am vrut să-mi iau rămas bun, cu câţiva ani în urmă, Adrian Sârbu m-a întrebat dacă nu vreau să mai lucrez, taică-meu lucrează şi la 80 de ani, mi-a spus, aşa că am rămas, n-aş fi suportat să lâncezesc. Sunt şi soţ, îmi ador întregul; vezi că nu spun cum se zice, de regulă, „jumătatea”, pentru că socotesc că este întreagă şi fără mine, eu sunt doar norocosul care-i stă alături. Sunt şi tată, sunt îngrijorat pentru viitorul băiatului meu în lumea nebună în care trăim. Îmi plac petrecerile, cu măsură, îmi place să-mi văd cât de des prietenii, îmi place vinul, cel roşu şi sec mai ales, feteasca neagră cu deosebire. Nu ştiu dacă sunt introvertit, e posibil.

2. Mai mult filolog (1968) decât filozof (1976)?

Am terminat facultatea de filologie în 1968, n-am vrut să fiu profesor, am ajuns imediat ziarist. M-am apucat de scris. Am descoperit că aveam goluri imense de cunoaştere, m-am apucat de Filosofie, am crezut că le voi acoperi. În 1976, când am terminat a doua facultate, lucrând în timpul acesta, mi-am dat seama că am goluri şi mai mari. Cu cât citeam mai mult şi mă instruiam mai mult, simţeam că golurile mele sunt mai mari. Aşa că nu pot spune şi n-am spus niciodată că sunt filosof.

3. Lucrezi la PRO TV din vremuri (i)memorabile. Cum e? Merită?

Din primăvara lui 1996, chiar că sunt vremuri imemoriale! Protv-ul era atunci la începuturi, înnebunise lumea, îmi plăcea enorm să fac parte din echipa care avea să înnebunească şi să schimbe lumea. Am fost multă vreme managerul publicisticii, apoi director editorial, adică mă ocupam de tot ce însemna emisiune jurnalistică. A fost o vreme când erau şi câte două emisiuni de acest fel pe zi, sigur una, talkshowuri uluitoare ale celor mai remarcabili vorbitori, ziarişti şi oameni de cultură ai timpului, la Protv au apărut acest gen de talkshowuri, în toate domeniile:cultural – cu Nicolae Manolescu, economic – cu Ilie Şerbănescu, politic – cu Silviu Brucan, social – cu Octavian Paler şi Octavian Andronic, jurnalistic – cu Iolanda Stăniloiu, detectivistic – cu Emanuel Isopescu, dar şi multe altele, se schimbau de la an la an, au trecut pe acolo Iosif Sava, Mihai Tatulici,  Ioan T Morar, Ruxadra Săraru, iertare că nu-i amintesc pe toţi, e o listă imensă. A fost o perioada remarcabilă. De vis. A meritat fiecare clipă. Nicăieri nu se mai poate face aşa ceva astăzi, în presa românească, din care a dispărut entuziasmul şi, fără să jignesc pe nimeni, profesionalismul de atunci. Sunt uluit când constat că mulţi ziarişti de azi s-au transformat pur şi simplu în propagandişti. Era o echipă minunată, reporteri, redactori, producători de elită, toţi tineri şi atât de mulţi buni că au umplut televiziunile. Cum să nu merite să trăieşti între ei?

4. Eşti prieten şi fost coleg de clasă/bancă/şcoală cu Adrian Sârbu? Cum e omul Adrian? Are vreo noimă să fie prieten cu el?

Eşti în eroare, nu ştiu de unde a venit ideea asta. N-am fost coleg de şcoală şi de bancă cu Adrian Sârbu, care e mai mic decât mine cu nouă ani. Îl văzusem o singură dată înainte de 1989, într-un grup de regizori între care mă nimerisem habar n-am cum, nu schimbaserăm vreo vorbă. Am dat mâna cu el prima oară după revoluţie, cred că în ianuarie 1990, la o recepţie la un ataşat american, într-o vilă de pe strada Snagov, puhoi de lume amestecată şi el sărindu-mi în ochi în atâta sobrietate snoabă, îmbrăcat într-un sacou cărămiziu, aproape roşu, subţire, potrivit de înălţime, cu barbă şi păr ca tăciunele şi ochi aproape arzând. Arogant la culme. Ştiam că se amestecase cu noile autorităţi, lucra chiar la Guvern, n-am prea vrut să am de-a face cu el. Inevitabil mi-a ajuns la urechi ce face, tot felul de poveşti despre cât e de irascibil, era celebru detaliul că s-a înfuriat într-o zi atât de tare pe colaboratori că a aruncat cu scaunul pe fereastră. Probabil e o poveste ca atâtea altele. Dar în interviurile de mai târziu a admis că era irascibil şi-i sărea repede ţandăra. Era unul dintre puţinele lucruri în care l-aş fi înţeles, în vremea aceea mi se întâmpla la fel.

Am aflat apoi că a părăsit guvernul, bravo lui, am spus în sinea mea, a deschis un post de radio şi unul de televiziune. Nu mă atrăgea prin nimic. Aveam alte idei. Dar în urma unor împrejurări care nu-şi au rostul să fie povestite aici, l-am căutat în primăvara lui 1996, mi-a propus să lucrăm împreună şi în câteva zile m-am angajat la Protv. Era exact cum îl ştiam din urmă cu cinci ani. Am rămas prin preajmă aproape două decenii. L-am văzut cum albeşte în timp. Mă enerva şi mă fascina deopotrivă capacitatea lui de muncă, până mult după miezul nopţii, când tuturor le cădea bărbia în piept. Nu obosea să construiască, să caute ceva nou, să facă exact contrariul a ceea ce aşteptau ceilalţi. Mustea de idei. Nu ştiu să fie multe din imperiul media pe care l-a construit care să nu se fi născut mai întâi în mintea lui. Era şi este captivant. Lumea din jur dospeşte în mintea lui ca personaje, el e păpuşarul care mişcă totul. Şi-a făcut mulţi prieteni, dar cred că şi mai mulţi duşmani. Îl adorau şi îl urau în egală măsură. Şi astăzi e la fel. Chiar şi cei care l-au contestat i-au admis intensitatea cuceritoare. Cunosc puţini oameni care să fi dus o viaţă mai trepidantă şi care să aibă o personalitate mai acaparatoare, care să fi inovat mai mult. Nu glumea când le-a cerut tuturor să gândească liber. Nu glumeşte când spune că a transformat România. Nu glumeşte când spune că Protv-ul este El.

5. Ai fi vrut să lucrezi la CIA?

Niciodată.

6. Eşti editor-senior al ZIARULUI DE DUMINICĂ (ZD), de pe lângă ZIARUL FINANCIAR (ZF). Face vreo brânză pe lumea asta ZIARUL DE DUMINICĂ/să fii editor-senior la ZD?

Ar trebui să mă supăr pe expresia asta cu „făcutul brânzei”, noroc că te ştiu de atâta vreme. Nu doar că ziarul face o brânză pe lumea asta, dar încă una formidabilă. Caută pe Google un subiect cultural, un interviu cu un autor, o prezentare de carte şi încă multe altele şi vei vedea că în primele trei, patru menţionări apare „Ziarul de duminică”, pentru că în mod cert s-a ocupat de subiectul tău. În aproape 14 ani a avut sute şi sute de interviuri şi confesiuni cu cei mai importanţi oameni de cultură ai ţării, au semnat în acest ziar condeiele cele mai bune ale ţării. Sunt editor senior al ziarului pentru că n-am ştiut cum să-mi spun şi nu voiam să-mi zic director şi nici redactor şef, în funcţia asta îl pusesem pe poetul Ioan Es Pop. Am orgoliul să spun că „Ziarul de duminică” e creaţia mea, de la A la Z, eu l-am inventat, Dana Frăţilă, de multă vreme plecată în Noua Zeelandă, mi-a înţeles gândurile şi i-a dat forma grafică – şi aşa a rămas, neschimbat, din mai 2000. Sunt mândru de „Ziarul de duminică”, aşa că şi dacă n-ar fi mare brânză, eu tot aş fi mândru. Istoria lui e şi ea formidabilă. Ideea apăruse la începutul anului 1999, îi aparţinea, fireşte, lui Adrian Sârbu, care uimea pe toată lumea cu dorinţa sa de înnoire, nu numai în televiziune. Oricum, în primăvara anului 1999 am început să strâng echipa, cu care să gândim sumare, format şi toate celelalte. În timp ce Data Media făcea studiile de impact şi cercetare a pieţei. „Ziarul de duminică” era conceput ca un fel de „Sunday Times” românesc, un săptămânal enorm de 64 de pagini, format mare, alcătuit din opt fascicule pe domenii de interes. Un asemenea săptămânal trebuia să fie o sinteză a tuturor celorlalte săptămânale şi publicaţii, să cuprindă: viaţă politică internă, viaţa politică externă, viaţă culturală, afaceri sau economie, istorie, fragmente incitante din cărţile interesante pe cale de apariţie, documente revelatoare, ceva sport, distracţii, modă şi hobbyuri; pus în vânzare vineri după-amiază sau cel mai târziu sâmbătă dimineaţa, el ar fi asigurat lectura de sfârşit de săptămână a întregii familii, fiecare membru al ei găsind ceva care să-l atragă şi să-l determine să-l cumpere, poate chiar să păstreze, să arhiveze fascicole; în condiţiile economice dificile din acel an, cei care n-aveau bani să-şi cumpere zilnic mai multe ziare sau să-şi cumpere ziare zilnic, puteau avea acest săptămânal –  în care să găsesască întrega informaţie politico-socială internă şi externă dintr-o săptămână. Publicaţia trebuia să copleşească cititorul şi concurenţa prin abundenţa de material din toate domeniile, informaţii exacte şi multe, bine scrise. Limbajul trebuia să fie simplu, sobru, concis. Cel mai important element de atracţie cred c[ era existenţa mai multor fascicule, care permiteau membrilor familiei să-şi aleagă fiecare suplimentul pe care voia să-l citească, altfel spus, să nu aştepte până când unul dintre ei termina de citit întreaga revistă. Era limpede că un asemenea ziar nu exista şi nu existase în România. Era „un altfel de ziar”. Echipa era mare, dar nu uriaşă, pentru că reuşisem să adun pentru fiecare fascicol oameni foarte pricepuţi pe domeniul respectiv, practic erau şapte sau opt mini-redacţii în paralel. Reuşisem să aduc lângă mine condeie extraordinare, care au continuat după aceea să bucure cititorii la publicaţiile la care s-au răspândit. Pe lângă cei din Bucureşti, stabilisem o reţea de corespondenţi în ţară. Nu dau, deocamdată, nume. Îl convinsesem şi pe Nicolae Manolescu să mi se alăture în conducerea acestui gigant şi a făcut-o cu bucurie.

La sfârşitul lunii august am hotărât să tipărim un număr de probă, în septembrie a fost o activitate febrilă de pregătire, în octombrie numărul 0 a fost tipărit – un ziar cu o machetă fixă, în aşa fel să ştii că la pagina cutare, în colţul cutare, vei găsi anume rubrică cu anume subiect, fiecare pagină cu multe fotografii etc. Şi am aflat cu toţi cât de îngrozitor de dificilă era construirea unui asemenea ziar şi cât de costisitor era. Dar n-am abandonat. Proiectul enorm a fost doar suspendat şi în aşteptarea unor vremuri mai bune din punct de vedere financiar, am hotărât să plecăm la drum cu un singur fascicol, cel care ar fi stârnit cele mai mai surprize – cel cultural. Adică fasciculul cultural să devină suplimentul cultural al „Ziarului financiar”, o apropiere aparent ciudată, dar foarte firească între oamenii de afaceri şi oamenii de cultură. Au urmat alte luni de reaşezare, încheiate cu apariţia, la 26 mai 2000, a „Ziarului de duminică”. „Ziarul de duminică” a devenit un brand.

7. Ce-ți face, cel mai mult, plăcere pe lume?

Să scriu. Să iubesc. Să-mi văd prietenii. Să stau la taclale. Să citesc. Foarte multe îmi fac plăcere în egală măsură. Chiar şi să beau un pahar de vin bun.

8. Care dintre cărțile tale îți este cea mai dragă?

Toate. Sau aproape toate. Oricum toate din ultimii câţiva ani. Poţi alege dintre copiii proprii? Ar trebui să le descriu pe fiecare în parte şi să spun în ce fel diferă de celelalte şi nu vreau s-o fac chiar eu.

9. Poate si socotit THRILLER & MISTERY/POLICIER un gen minor? Este o eroare?

Categoric este eroare! Socotesc că, dimpotrivă, nu numai că nu e un gen minor, ci acela care poate salva literatura. Când sunt atât de copleşitor de multe tentaţii în lumea noastră, să-l faci pe om să se oprească asupra unei cărţi, pe care s-o mai şi citească, e o preformanţă. Iar thrillerul îl poate face să citească. Am convingerea că scrierea care se numeşte roman poliţist poate avea impactul cel mai devastator asupra cititorului, iar dacă personajele nu sunt imaginate, ci smulse din ce ne înconjoară şi fundalul e cel de toate zilele, cel care citeşte cartea chiar cade pe gânduri. Cam aşa vreau să se întâmple cu romanele mele. De fapt, mai cred că în toată marea literatură trama a avut suspans care se apropie de genul thriller şi de asta a rezistat.

Pe de altă parte, cititorii, câţi mai sunt, sunt însetaţi de dreptate, vor şi mister, şi eroi justiţiari, şi basm, nu numai pentru că vor să evadeze, ci pur şi simplu pentru că sunt însetaţi de toate acestea. Poate sunt eu demodat, dar cred cu tărie că n-a trecut perioada eroilor justiţiari. Iar un scriitor adevărat nu va fi niciodată blazat. Am mai spus-o, dacă ştii să scrii şi ai ce spune, o poţi face în orice gen. Asta e cel mai important.

10. Care ar fi, după dumneavoastră, trăsăturile definitorii ale operei domnului STELIAN ȚURLEA?

Nu vreau să pară prea orgolios ce voi spune, dar dacă tot am prilejul să spun… N-am suportat să repet lucruri, din acest motiv nu m-am făcut profesor. Jurnalistul se întâlneşte zilnic cu evenimente noi. La fel, în cărţile mele n-am vrut să repet şi să mă repet. De la un punct încolo, lumea a observat această diversitate, a şi comentat-o, sigur mi-a adus daune, pentru că nu puteam fi încadrat într-un gen anume – e atât de uşor să bagi lumea în tipare.

11. Cum consideri receptarea critică de care ai avut parte?

Cei care au scris despre mine au făcut-o cu plăcere, presupun. Asta am înţeles eu din scrisul lor. Nimeni nu i-a obligat, de altfel. Iar pe mine m-au uimit vorbele lor minunate. Dar nu poţi place tuturor. Sunt atât de mari diferenţele dintre oameni, de ce n-ar fi şi în ce priveşte gusturile, şi prin urmare receptarea? Aşa că nu am motive de îngrijorare că nu mă citeşte toată lumea şi mai ales că nu scrie despre mine toată lumea. Poate nici nu merit. Pe vremuri mă întristam dându-mi seama că erau unii care comentau fără să fi citit sau să ştie ceva despre mine şi nu ştiau pentru că nu fac parte din niciun grup, cu atât mai mult din cele care se întâlnesc zilnic la un pahar. Aşa că nu existam. Acum n-o mai fac, cu vârsta înţelegi că n-ai cum să bucuri pe toată lumea, cineva tot va fi cârcotaş.

Stelian-Turlea-312. Pentru ce ai fi în stare să mori?

Pentru o femeie. Pentru o carte bună care să rămână după mine. Mai presus de orice, să fiu liber. Cred că sunt liber.

A consemnat Mihail Gălăţanu

,

No comments yet.

Leave a Reply

OXYGEN