ballantines, stay true, true music
BALLATINES, pe scurt și prietenește (amical, de la egal la egal, cum vine vorba aia), este, de fapt, TRUE MUSIC. De ce? Pentru că asta e muzica adevărată, adică se asociază cu ARMONIA lumii, a universului. Și, în al doilea rând, pentru că, așa, ca promovare, se asociază cu muzica ...
Citește mai mult
Pernod Ricard, conviviality creators
Datorita scumpirii anumitor produse, ca oua, carne si produse lactate, Consiliul Concurenței a fost sesizat de MADR. De asemenea, semnificativ este si faptul ca analizele Ministerului Agriculturii nu au dus la concluzia unor cresteri importante de prețuri, instituția neavand nicio modalitate la indemana (sau imputernicire de lege) care sa-i permita ...
Read More
AVINCIS
O companie aeriana tocmai si-a anuntat insolventa! Falimentul firmei a fost transmis de Autoritatea Aeronautică Civilă din Regatul Unit (CAA), care a mentionat in mesajul sau, că operatorul britanic Monarch Airlines si-a  suspendat in ziua de luni toate operatiunile cu efect imediat. Astfel, 110.000 de platitori au fost parasiti de ...
Read More
MALTA TRAVEL
Editura Herald are o experienta bogata cand vine vorba de publicarea cartilor celor mai importanti scriitori din lume, asa ca nu e de mirare ca aceasta include si Mark Twain, Charles Darwin si (cum l-am putea uita vreodata?) Yeats. Librăria Şt.O.Iosif din Braşov (Strada Mureşenilor, nr. 14) va invita joi, 9 ...
Read More
Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara din Bucuresti

„Ultimul Karamazov”, Mihail Gălăţanu

„Ultimul Karamazov”, Mihail Gălăţanu

Editura: ALLFA; Anul apariţiei: 2014; Nr. pagini: 192

Editura: ALLFA; Anul apariţiei: 2014; Nr. pagini: 192
Fără să-l cunosc pe Mihail Gălăţanu, fără să-i fi citit vreunul din „miile de versuri inspirate”, pe care i le certifică Alex. Ştefănescu în prefaţă, am avut o problemă cu domnia sa încă dinainte de a mă apuca să-i citesc romanul de faţă. Se face că-n colecţia Strada Ficţiunii, sub datele biografice, este inserat un citat despre modul cum vede autorul viaţa, scrisul şi alte chestiuni din acestea complicate. De multe ori, am găsit acolo lucruri remarcabile, care chiar m-au făcut şi mai curios cu privire la carte. Ei, la Mihail Gălăţanu, ce-am văzut? 1. „Cred că arta şi literatura pot justifica o viaţă” – unde m-am întrebat de ce viaţa ar avea nevoie de justificare; 2. „Arta mea este lucrul în care am pus totul, de aceea pot glumi îndelung despre ea” – unde m-am întrebat cum de poate cineva, care-şi investeşte tot ce are într-un singur lucru, cum de poate glumi pe seama unei astfel de mize. Şi-n orice caz, credinţele astea, puse cap la cap într-un fragmenţel prin care să te familiarizezi puţin cu scriitorul, mi-au picat cam greu. Mi s-au părut că se cam bat cap în cap, dar mi-am spus că omul e poet şi că aşa e cu poeţii, nu trebuie să-ţi pui prea multe întrebări cu ei, ci să-i iei aşa cum ţi se livrează.
Bine, de la „Consumatorul de suflete”, lăudat de acelaşi Alex. Ştefănescu, preiau cu neîncredere titlurile din colecţie. Nu e, în niciun caz, vina autorilor 🙂 Cum se dovedeşte şi în cazul de faţă, cu Mihail Gălăţanu, care a propus prin „Ultimul Karamazov” o istorie alternativă a „Fraţilor Karamazov”, o variantă extrem de curajoasă din toate punctele de vedere. Aici, Alex. Ştefănescu are dreptate: cartea este originală. Poate şi inspirată, dacă aşa zice criticul.
Treaba e că, pe lângă cei patru fraţi Karamazov (Dmitri, Ivan, Alioşa şi Smerdeakov), mai apare şi Mihail. Cel din urmă, narator aici, spune că este copilul bătrânului Karamazov cu o fată de casă, şi oferă varianta „corectă” a poveştii familiei sale, pe care, cică, Dostoievski n-ar fi fost capabil s-o spună la fel de bine ca el, pentru că Dostoievski nu era un Karamazov, aşa, ca el, ca Mihail.
„Aş fi capabil să mă plimb şi prin Sankt Petersburg nopţi întregi: ba chiar cred că nimic nu mi-ar face mai multă plăcere. Aici a trăit, după câte ştiu, şi acel om, Dostoievski, care a scris o carte, nu întru-totul adevărată, despre familia noastră.
Dar ce putea să ştie el, Dostoievski, despre familia noastră, când el nu era un Karamazov…? Pentru mine, unul, totul este limpede şi vădit: nimeni nu poate să scrie despre noi, Karamazovii, fără să fie el însuşi un Karamazov. Asta pentru că nu ne cunoaşte de dinăuntru. Ca să vorbeşti despre lupi, trebuie să urli, mai întâi, ca lupii. Şi să dansezi cu ei. Să faci tot ce fac ei.
Mai mult, Dostoievski nici nu era rus. Nici măcar nu era rus, ca mine. Eu sunt rus-rus. De-aia şi scriu despre ruşi.
Dostoievski avea el căpăţâna aia de conopidă rusească, dar nu, nu prea era rus. Mai degrabă, nu.”
Dacă ţi-a plăcut romanul lui Dostoievski, cred că ai vrea să citeşti, măcar de curiozitate, şi „Ultimul Karamazov”. Te poţi reîntâlni cu Gruşenka, care, aici e aici, are un copil chiar cu Mihail, poţi să-i citeşti filosofiile lui Zosima şi poţi afla că Fiodor Pavlovici n-a murit, ci a fugit. Dmitri e tot trimis în Siberia, Alioşa la fel de bisericos, iar Mihail, în tot acest cadru inedit, scrie postmodern, despre relaţia lui cu Gruşenka şi despre viaţă, aşa cum o învaţă mai ales de la Dmitri şi Alioşa. Prea puţin prezenţi, Ivan şi Smerdeakov, par să nu fi contat în acest volum, care va avea continuare, după cum a notat Mihail Gălăţanu la sfârşit.
Multă poezie în stilul lui Mihail (Gălăţanu sau Karamazov) şi pagini foarte reuşite atunci când este descrisă iubirea pentru Gruşenka şi, mai ales, pentru copilul care stă să se nască. De fapt, cam toată cartea este despre dragostea asta, pe care n-o vedem analizată chiar din orice unghi (nu mi-a plăcut că Mihail şi Dmitri nu discută despre, ci evită subiectul). E pe-acolo şi un duel, multă patimă, doistoievkiană patimă, şi multe imagini cu forţă poetică, pe care Gălăţanu le exploatează excelent.
„Glonţul e o ţandră de metal rece şi coclit, care te invadează – ca ura.
Este o schijă din mânia celorlalţi către tine, din detestabilul înclinat să curgă, ca pe o pantă, către tine.”
Pentru Mihail Gălăţanu trebuie să fi fost un pariu uriaş, iar riscul, pe măsură: n-ar fi putut să scrie ca Dostoievski, în stilul respectiv, iar a posta un postmodern în istoria Karamazovilor seamănă cu gluma unuia care se joacă de-a literatura. Poate la aşa ceva făcea trimitere în afirmaţia pe care v-am redat-o la început (punctul 2): „Arta mea este lucrul în care am pus totul, de aceea pot glumi îndelung despre ea.” E clar că, în „Ultimul Karamazov”, Mihail Gălăţanu s-a jucat de-a literatura. Dar lucrul cel mai important: lumea propusă de el, inventată ca un altoi la trunchiul lui Dostoievski, este credibilă. Ea funcţionează bine, pentru că ajungi la sfârşitul volumului şi eşti curios să afli ce se întâmplă mai departe cu Mihail, Gruşenka şi ceilalţi. Dincolo de neajunsurile pe care, ca orice cititor subiectiv, ai putea să i le găseşti cărţii, ăsta este marele ei câştig: te face să crezi în povestea propusă.
CONSTANTIN PIȘTEA

ALTE ARTICOLE PE ACEEAȘI TEMĂ

, , , , ,

No comments yet.

Leave a Reply

OXYGEN