FETEASCĂ NEAGRĂ: DEALURILE BUJORULUI ȚIN STEAGUL SUS!

Un soi care se află aici la putere:

FETEASCĂ NEAGRĂ: DEALURILE BUJORULUI ȚIN STEAGUL SUS!

Cercetarea se află la ea acasă la TÂRGU BUJOR

Stațiunea de cercetare de la Târgu-Bujor este unică în țară. Prin profil, dar și prin teritoriul/în consecință, și prin terroir-ul pe care îl acoperă/subîntinde. Și nu în ultimul rând dobândește o maximă originalitate în peisaj prin soiurile pe care le adăpostește și asupra clonelor pe care se efectuiază, în mod obișnuit, CERCETAREA.

În primul rând, desigur, BĂBEASCĂ. Și ne gândim la BĂBEASCĂ NEAGRĂ. Un soi de echivalent al RAREI NEGRE, poamă de o inestimabilă valoare, cultivată îndelung – și cu performanțe notabile ! – de către moldovenii (basarabenenii) de peste Prut.

UN PROFIL GUSTATIV ȘI SENZORIAL CARE SE DIFERENȚIAZĂ DE TOATE CELELALTE
Dar trebuie puse, numaidecât, alături șarba (conducătoarea stațiunii, doamna director general ALINA DONICI, ne spunea că aici se fabrică cea mai bună/în sensul de cea mai autentică șarbă din țară).

Și, poate, mai presus de toate, cea mai lăudată/încununată de succes/plină de laurii degustărilor: FETEASCA NEAGRĂ.

De ce?
Fiindcă FETEASCA NEAGRĂ de aici are un profil senzorial și gustativ cu totul aparte.

CE SE ACCENTUIAZĂ? NASUL ȘI GUSTUL DE FRUCTE DE PĂDURE/ZMEURĂ
Poate nu este printre cele mai aureolate cu premii internaționale, dar are o deosebită prospețime.

În plus, o excepțională sălbăticiune: aici, FETEASCA NEAGRĂ este ieșită din orice norme. Are o frăgezime pe care nu o poate contesta nimeni.

Tocmai de aceea este atipică.

Și lucru ăsta poate plăcea înaintea altora… Sau, poate, nu: cei mai rigizi în aprecierea fundamentalismului acestui soi care devine, încet-încet, un blazon pentru români, se pot abține/sau se pot dovedi reticenți…

GUSTUL CARACTERISTIC, DE FRUCTE DE PĂDURE, ESTE PREGNANT ÎNTR-O NOTĂ APARTE
Pentru că tot veni vorba, ar trebui să ne întrebăm – nu-i așa? – ce se accentuiază, în cazul de FETEASCĂ NEAGRĂ de la DEALURILE BUJORULUI.

Este vorba, mai întâi, despre celebrul gust caracteristic de fructe de pădure al soiului. Cu un accent, de data asta suplimentar, pus pe ZMEURĂ văratecă decât pe MURE.

Altfel spus, de un gust de fruct abia pârguit.

Chiar și culoarea SE CALIBREAZĂ în acest sens, parcă, întrucâtva, căutând să rimeze cu gustul sus-amintitei – și binecunpscutei – Băbească/ Băbească Neagră, floare tipică a locului.

PERIOADA MODERNĂ ÎNCEPE CAM DE PE LA ANUL 1933
PERIOADA MODERNĂ începe încă cam de pe la anul 1933. O dată cu înființarea de plantaţii cu viţă nobilă.

În urma acţiunilor de refacere şi dezvoltare a patrimoniului viticol cu soiuri nobile, “în toamna şi iarna anului 1939, foarte mulţi locuitori din judeţul Covurlui, proprietari de vii cu hibrizi direct producători, au făcut declaraţii că scot aceste vii spre a nu fi urmăriţi şi încasaţi de către perceptori cu taxe de 3000 lei/ha”.

*NOBLEȚEA IMPRIMĂ VIITOR UNEI REGIUNI/PODGORII CU ATESTĂRI SECULARE
În fostul judeţ Covurlui, exista, în 1942, o suprafaţă de 5808 ha cu plantaţii viticole, din care 714 ha cu viţă nobilă, 811 ha cu viţă indigenă şi 4283 ha cu hibrizi direct producători. În mod obişnuit, plantaţiile existau sub forma de vii răzleţe şi pe suprafeţe mici.

Din tabelele întocmite de Ocolul Agricol Bujoru în anul 1942 rezultă că, din cei 65 de proprietari de terenuri agricole având o suprafaţă totală de peste 50 ha, numai doi posedau în acel an suprafeţe de vii mai mari (22 ha, respectiv 10 ha).

Cu timpul, suprafeţele plantate cu vii au crescut, unele dintre ele devenind masive, de peste 100 ha.

În urma acestei evoluţii, pe harta viticolă a podgoriei s-au conturat patru centre viticole importante şi numeroase plaiuri viticole.

În aria largă a vechii viticulturi gălăţene, cultura viţei-de-vie nu era practicată cu aceeaşi intensitate şi nu avea aceeaşi însemnătate economică pe teritoriul judeţului.

În unele localităţi viticultura era ocupaţia predominantă, iar produsele obţinute erau o marfă apreciată.

Viticultura judeţului Galaţi a avut o dezvoltare însemnată mai ales în zonele foarte populate, unde se găsea mai uşor mână de lucru.