Fără să-l cunosc pe Mihail Gălăţanu, fără să-i fi citit vreunul din „miile de versuri inspirate”, pe care i le certifică Alex. Ştefănescu în prefaţă, am avut o problemă cu domnia sa încă dinainte de a mă apuca să-i citesc romanul de faţă. Se face că-n colecţia Strada Ficţiunii, sub datele biografice, este inserat un citat despre modul cum vede autorul viaţa, scrisul şi alte chestiuni din acestea complicate. De multe ori, am găsit acolo lucruri remarcabile, care chiar m-au făcut şi mai curios cu privire la carte. Ei, la Mihail Gălăţanu, ce-am văzut? 1. „Cred că arta şi literatura pot justifica o viaţă” – unde m-am întrebat de ce viaţa ar avea nevoie de justificare; 2. „Arta mea este lucrul în care am pus totul, de aceea pot glumi îndelung despre ea” – unde m-am întrebat cum de poate cineva, care-şi investeşte tot ce are într-un singur lucru, cum de poate glumi pe seama unei astfel de mize. Şi-n orice caz, credinţele astea, puse cap la cap într-un fragmenţel prin care să te familiarizezi puţin cu scriitorul, mi-au picat cam greu. Mi s-au părut că se cam bat cap în cap, dar mi-am spus că omul e poet şi că aşa e cu poeţii, nu trebuie să-ţi pui prea multe întrebări cu ei, ci să-i iei aşa cum ţi se livrează.

Bine, de la „Consumatorul de suflete”, lăudat de acelaşi Alex. Ştefănescu, preiau cu neîncredere titlurile din colecţie. Nu e, în niciun caz, vina autorilor 🙂 Cum se dovedeşte şi în cazul de faţă, cu Mihail Gălăţanu, care a propus prin „Ultimul Karamazov” o istorie alternativă a „Fraţilor Karamazov”, o variantă extrem de curajoasă din toate punctele de vedere. Aici, Alex. Ştefănescu are dreptate: cartea este originală. Poate şi inspirată, dacă aşa zice criticul.

Treaba e că, pe lângă cei patru fraţi Karamazov (Dmitri, Ivan, Alioşa şi Smerdeakov), mai apare şi Mihail. Cel din urmă, narator aici, spune că este copilul bătrânului Karamazov cu o fată de casă, şi oferă varianta „corectă” a poveştii familiei sale, pe care, cică, Dostoievski n-ar fi fost capabil s-o spună la fel de bine ca el, pentru că Dostoievski nu era un Karamazov, aşa, ca el, ca Mihail.

Dacă ţi-a plăcut romanul lui Dostoievski, cred că ai vrea să citeşti, măcar de curiozitate, şi „Ultimul Karamazov”. Te poţi reîntâlni cu Gruşenka, care, aici e aici, are un copil chiar cu Mihail, poţi să-i citeşti filosofiile lui Zosima şi poţi afla că Fiodor Pavlovici n-a murit, ci a fugit. Dmitri e tot trimis în Siberia, Alioşa la fel de bisericos, iar Mihail, în tot acest cadru inedit, scrie postmodern, despre relaţia lui cu Gruşenka şi despre viaţă, aşa cum o învaţă mai ales de la Dmitri şi Alioşa. Prea puţin prezenţi, Ivan şi Smerdeakov, par să nu fi contat în acest volum, care va avea continuare, după cum a notat Mihail Gălăţanu la sfârşit.

Multă poezie în stilul lui Mihail (Gălăţanu sau Karamazov) şi pagini foarte reuşite atunci când este descrisă iubirea pentru Gruşenka şi, mai ales, pentru copilul care stă să se nască. De fapt, cam toată cartea este despre dragostea asta, pe care n-o vedem analizată chiar din orice unghi (nu mi-a plăcut că Mihail şi Dmitri nu discută despre, ci evită subiectul). E pe-acolo şi un duel, multă patimă, doistoievkiană patimă, şi multe imagini cu forţă poetică, pe care Gălăţanu le exploatează excelent.

Pentru Mihail Gălăţanu trebuie să fi fost un pariu uriaş, iar riscul, pe măsură: n-ar fi putut să scrie ca Dostoievski, în stilul respectiv, iar a posta un postmodern în istoria Karamazovilor seamănă cu gluma unuia care se joacă de-a literatura. Poate la aşa ceva făcea trimitere în afirmaţia pe care v-am redat-o la început (punctul 2): „Arta mea este lucrul în care am pus totul, de aceea pot glumi îndelung despre ea.” E clar că, în „Ultimul Karamazov”, Mihail Gălăţanu s-a jucat de-a literatura. Dar lucrul cel mai important: lumea propusă de el, inventată ca un altoi la trunchiul lui Dostoievski, este credibilă. Ea funcţionează bine, pentru că ajungi la sfârşitul volumului şi eşti curios să afli ce se întâmplă mai departe cu Mihail, Gruşenka şi ceilalţi. Dincolo de neajunsurile pe care, ca orice cititor subiectiv, ai putea să i le găseşti cărţii, ăsta este marele ei câştig: te face să crezi în povestea propusă.

CONSTANTIN PIȘTEA