“Întâlnirea”, colecția Cuaternar: “Ai uitat să râzi”

Editura Nemira publică un nou volum în colecția Cuaternar (dedicată literaturii române): Ai uitat să râzi, de scriitorul timișorean Bogdan Munteanu.

Prozele scurte din carte cuprind personaje care evoluează în scene de viață ce mențin mereu balansul fin între plâns și râs. Vieți care nu se mai întorc, iubiri care nu se mai trăiesc, povești care nu se mai spun până la capăt, trăiri care nu se mai dezvăluie deplin, într-o carte în care fiecare cititor poate descoperi câte ceva despre ceilalți și mai ales despre sine.

„În povestirile lui Bogdan Munteanu, punctele de cotitură sunt atât de surprinzătoare, încât râsul cel mai limpede se preschimbă fulgerător în cea mai zdravănă apăsare. Ca în filmele cu Charlie Chaplin.“ Dana Jenaru

„Ai uitat să râzi e volumul unui autor pentru care literatura încă are legătură cu rădăcinile ei: ea e, trebuie să fie poveste, epos, spusă cu pasiune, ca în vremurile de demult, când publicul nu erau cititorii, ci ascultătorii.“ Luminița Corneanu

„Pentru așa o bijuterie de carte, nu cred că e nevoie de un subtitlu, dar dacă totuși ar fi nevoie, cred că i s-ar potrivi cel mai bine formularea «povestiri cu sufletul pe masă». Altfel, mă bucur din adâncul inimii că pe copertă e numele lui Bogdan Munteanu. Un nume pe care, ușor, ușor, o să-l învățăm cu toții și o să-l ținem minte.“ Filip Florian

Fragment din povestirea ”Întâlnirea”

Îmi terminasem treaba în oraş şi mă îndreptam spre staţia de taxi, cu gândul să ajung acasă, când mi-a sunat telefonul. M-am uitat lung la ecran şi, deoarece eram în perioada sărbătorilor şi numărul necunoscut avea vreo patru de opt în coadă şi încă unul pe la-nceput, mi-am spus că nu poate fi decât vreun agent de vânzări. N-aveam niciun chef să-mi îngheţe mâna la ureche ca să mi se înşire avantajele nu ştiu cărui produs şi nici să-i dau pisălogului cu flit în mod repetat, până se va fi îndurat să-mi dorească o zi bună şi sărbători minunate şi un an nou fericit şi ce ştiu eu ce urări mai avea în program. Am pus telefonul în buzunar şi mi-am continuat drumul, gândindu-mă ce cadou să-i cumpăr maică-mii de Crăciun.
Peste vreo jumătate de minut am auzit din nou soneria. Am scos mobilul şi-am văzut din nou mulţi de opt, lucru care m-a iritat. Am preluat apelul fără să stau prea mult pe gânduri şi-am zis un alo din ăla ferm, pregătit să-l fac pe agent troacă de porci. Îndată ce-am auzit în telefon salut, Dani, de ce nu răspunzi, m-am înmuiat pentru că,
unu la mână: nu era un agent de vânzări. Ăştia, pisălogii, oricum ai lua-o, nu sunt atât de obraznici încât să te ia cu salut, cutăricule, de ce nu răspunzi?
Doi la mână: la telefon era o tipă.
În fine, trei la mână: tipa avea o voce simpatică.
Am zis heeei, uite, bine, prefăcându-mă că ştiu cine e. Am scanat rapid glasurile cunoscute din baza mea de date, ca un soft din ăla şmecher, care ştie să recunoască melodii. Am identificat o singură voce asemănătoare cu cea de la telefon. Era a unei foste prietene din liceu, care se mutase de ani buni pe undeva prin Ţara Galilor, dar n-avea cum să fie Delia, mi-am spus, ea n-ar fi zis ce faci, Dani, ci ce faci, șericule. Aşa ne alintam noi, șericu şi șerica.
Mi-a mai trecut prin minte să lămuresc situaţia, ţac-pac, cine eşti, aaa, mă gândeam eu, scuze, n-aud bine, trec maşini, am vrut să fiu sigur, îţi dai seama că n-aş fi întrebat altfel, ce mai faci și așa mai departe. Daaar! Când cineva îţi vorbeşte cordial, de parcă te-ar şti de-o viaţă, se aşteaptă să fie recunoscut. Aşa că n-am lămurit nimic. M-am oprit – aveam impresia că zgomotul paşilor pe asfalt mă împiedica să disting tonalitatea vocii – şi-am aşteptat să închegăm o conversaţie. Să mă prind odată cine-i tipa.
Dani, ce faci? M-auzi?
Sesizase pauza prelungită. Mă gândisem cam mult.
Ăăă, uite, ce să fac, bine, am zis, încercând să par cât mai natural cu putinţă. Nu mi-a ieşit şi am adăugat că tocmai am trecut strada. Tu? Cum eşti?
Sunt foarte bine, măi, a venit imediat confirmarea, însoţită de un chicotit. Hai să-ţi zic, am vorbit noi odată pe facebook să ne întâlnim, mai ştii, nu?
Nu, nu mai ştiam. Am scanat rapid lista cu conversaţii de pe facebook. Mesaje, sute, poate mii, de la Oana, Adriana, Ioana, Elena, Ana, Maria, Ana Maria, Mona, Simona, Ramona, Andreea, altă Andreea, haos total, stabilisem vreodată ceva serios pe facebook? Cine era, cine era? Habar n-aveam…
Dani, ce faci, iar treci strada? Ai grijă!
Apoi un râs cristalin.
Apoi un râs tâmp. Al meu.
Măi, tu ştii cu cine vorbeşti?
Mă prinsese.
Da, cum să nu ştiu, ce naiba!
Şi, ca să evit să fiu înghesuit la colţ de cu cine? – întrebare destul de probabilă, având în vedere tonul jucăuş –, am adăugat îndată: bun, hai să ne vedem la o cafea, cum am stabilit.
Cafea, Dani? Mai încearcă.
Din nou râsul cristalin.
Ăăă, am făcut, după care am spus că da, e cam târziu pentru cafea. Şi că ar merge un vin fiert, e frig afară.
Păi, aşa, vezi! Când? Poţi şi acum?
Dacă puteam acum? Puteam, dar…
Cum acum? am bâiguit.
Ei, cum acum? Na, nu chiar acum, într-o oră, e bine?
Într-o oră? am bâiguit.
Haaai, măi, fii spontan!
O oră, da, o oră e bine, am bâiguit din nou.
Super! 6 jumate, catedrală? Şi vedem noi după.
6 jumate, catedrală, am confirmat.
OK. Muah, te pup.
Am spus şi eu muah.
A râs.
Am râs şi eu.
După care am băgat telefonul în buzunar şi mi-am zis că e foarte bine să mai ai surprize din când în când şi m-am felicitat că n-am ţinut să aflu cu cine pusesem la cale să mă întâlnesc şi, prin urmare, iată, chiar îmi ofeream o surpriză, mai cu seamă că vocea aia fusese nu doar simpatică, ci şi conspirativă.