AgriSTORY (vesel, dar cam trist)

DESPRE CURSUL CEPEI ȘI BURSA USTUROIULUI 🙂

Ca să glumesc, aș începe prin a spune că agricultura românească este cea care guvernează prin diverse ape. Sau trece prin ape diferite. Cu bune și cu rele. Râdem noi, dar nu e în totalitate râsul nostru. Resurse importante ne vin din import, da, dar la prețuri mai mici, ceea ce (ne) accentuează senzația de DUMPING. Parcă am vrea mai mult să gustăm din roșiile noastre. Din usturoiul nostru. Asta neaoș vorbind. Fără intenții de a problematiza excesiv. Toți încearcă să-și facă politica proprie. De la țărani, șireți, amărâți, emancipați, până la supermarketurile care se bat și ascut în prețuri. Cursul cepei a depășit cursul dolarului sau al euro. Cursul usturoiului ni-l scoate la suprafață ca pe o monedă de schimb, nicidecum calpă, ci mai apropiată de metalele prețioase. Omul simplu de la noi a ajuns robul salariului care-i ajunge doar să-și cumpere mâncare, țoale, energie/căldură – și încă ceva. Sau cam atât. Poate comunicare, că a devenit tot un fel de marfă vitală: se mai desparte cineva de telefon mobil sau de internet la purtător? Și pârțurile se internaționalizează, se traduc în limbi necunoscute…

Dar să luăm un alt exemplu, de data asta din lumea vinurilor. Ați observat că degustările de produs, care erau, până acum vreo câțiva ani, sufletul comerciului, au cam dispărut? Ei, da, bine – șl ce s-a întâmplat cu ele? Cu cine/ce au fost înlocuite? Cu nimic. Iar sectorului respectiv, în urma acestor schimbări de paradigmă, îi merge mai bine sau mai rău? Neîndoios, mai rău. Dar îi pasă cuiva? Vinificatorii și-au pierdut încrederea în marketingul direct. S-au retras (doar) în/la festivaluri. S-au regrupat în cele câteva manifestări de vin, dar  care, helas, îi strâng tot pe cunoscătorii și împătimții de vin, căci să dai nu știu câți bani doar ca să deguști unele vinuri nu e la îndemâna boborului. Pe vremuri, erau iarmaroacele…Da, erau târgurile…cele poporale. Acum, nu mai sunt evenimente de vin. Sau sunt prea puține. Așa că noii producători, uneori excelenți, nu prea mai ajung la știința maselor. Deși consumatori sunt/și ar mai fi încă… Iar povestea se repetă și cu alte produse. Pentru că, deh, la un eveniment de vin, se mai oploșește – pe bună dreptate – și câte un producător de cafele. Și câte un negustor cu niște felii de brânzioară nou-lansată. Și cașurile cele îmbietoare, și mezelurile, dintre celea fine și pipărate…Dar și trufe…și producători de ciocolată, misiți care vin să-și strige mărfurile. Manifestările vinului sunt, de altfel, manifestări ideale pentru cei care organizează VITRINE pentru noi producători și produse de pionierat. Socoteala strânsă la pungă – și, pe de altă parte, pandemia, i-a cam alungat de pe piață. Se crede, în mod greșit, că sectorul agro-alimentar și-a revenit, dar, când colo, unora dintre producători abia le mai pâlpâie lumânare supraviețuirii. Cei care s-au împiciorogat în piață dau, nepăsători, din umeri. Și din coate. Mai departe. Ca să capete o gură de oxigen. Și ceea ce respiră ei nu este deloc capitalism sănătos. Este o semi-comă cețoasă. Un fel de… mai trăim, mai că nu ne lasă…Vânzările amorțite. Războiul, și el, cel post-pandemic, a mai îngustat simțitor orizonturile. Nu prea vezi (mulți) producători în galop de sănătate. Toată lumea așteaptă…Dar ce? Vremuri mai bune…

MIHAIL GĂLĂȚANU